-Cum eşti?
-Sunt? Nu sunt!
-Dar unde eşti?
-Undeva unde…Unde sunt?
Se întâmplă ca bătăile inimii să se transforme în aritmii, iar suflul vieţii în sufocare. Şi atunci te îndrepţi uşor fie spre nebunie, fie spre o decizie. Întâlneşti oameni, trăieşti fapte, descoperi clipe. Şi-aşa eşti pus în faţa faptului neînţeles. Cum? Căutând ce-ai pierdut, tânjind după ce-ai trăit şi n-ai trăit, suferind ceea ce n-ai aflat.
-Undeva, unde?
-Aici, dar nu sunt eu. E o faţetă a timpului speriată de viaţă şi nepricepută în iubire. Sunt o parte din ceea ce nu cunosc.
-Şi atunci? Te vei pierde sau vei rămâne?
-Mă voi pierde sau voi rămâne. Voi înnebuni sau voi decide să nu! Şi-atunci voi înfrunta frica şi voi începe să descopăr iubirea pe care o merită…
Iubirea de oameni ne sperie, frumosul din oameni ne face să tresărim, gesturile de admiraţie ne cutremură, căci raritatea acestor fiinţe ne îngrijorează traumele şi reţinerile. Şi-atunci alegi, fie să înnebuneşti în întunericul gândurilor, fie să te decizi să accepţi iubirea fără de care bătăile inimii încetinesc până la moarte.
-Am decis…Voi rămâne până la moarte!
Ce părere ai?